• Caută

Azi,

Argumentarea judiciară calitativă ca element-cheie al coerenței și stabilității jurisprudenței curților constituționale

Scris la data de de catre Alexandru Tănase

"...argumentarea scrisă modelează gândirea propriu-zisă, iar gândirea modelează scrierea, devenind un ajutor decisiv pentru gândire."

Sir Owen Dixon

Președintele Curții Supreme de Justiție din Australia (1952-1964)

Argumentarea judiciară se referă atât la procesul de gândire prin care un judecător ajunge la o concluzie referitoare la soluția potrivită într-un caz anume, cât și la motivarea scrisă a acestui proces într-o hotărâre ce urmează a fi publicată. Prof. Tony Blackshield[1] definea argumentarea judiciarăca un set de raționamente judiciare ce stau la baza unei anumite decizii, pe care justiția o datorează justițiabilului care nu a avut succes de cauză, tuturor celor interesați de procedurile judiciare, instituțiilor guvernamentale și, în cele din urmă, publicului larg.

Nici o altă decizie publică nu este grevată de o asemenea obligație categorică și imperativă, cum este decizia judiciară: de a explica motivele care au stat la baza acesteia. Cu toate acestea, caracterul specific al discursului juridic, deseori generează o realizare imperfectă a  justificării publice: explicațiile fiind insuficiente sau concepute pentru a fi înțelese, în primul rând, de alți judecători și de profesiunea juridică, în general.

În contextul dat, apare o întrebare logică: În ce mod judecătorii constituționali trebuie să creeze, în deciziile pe care le adoptă, o legătură între prevederile constituționale și faptele de natură constituțională, astfel încât să genereze concluzii coerente și inteligibile?

Cred ca cel mai bine a răspuns la această întrebare Președintele Curții Supreme de Justiție din Australia în perioada 1952-1964, Sir Owen Dixon[2], despre care profesorul de drept constituțional din cadrul Universității din Sidney Helen Irving[3] spunea: Persoana și Curtea s-au contopit atât de tare în amprenta jurisprudențială și memoria istorică, încât este dificil de a-i trata separat[4]. Așa deci,  Dixon susținea că, chiar și în cazurile când motivele publicate pentru adoptarea unei decizii sunt pasibile de o analiză obiectivă, procesele inerente gândirii, implicate în explorarea și rezolvarea unei probleme juridice, sunt atât de complexe și variabile încât judecătorul, creând o anumită jurisprudență, nu poate să urmeze un model explicativ sau prescriptiv standard. Prin urmare, linia de argumentare a unei hotărâri judecătorești trebuie să reflecte cu exactitate procesul raționamentului celui care o scrie. Argumentarea scrisă modelează gândirea propriu-zisă, iar gândirea modelează scrierea, devenind un ajutor decisiv pentru gândire.

Începând cu anul 1935 până în 1965, Președintele Owen Dixton a ținut mai multe jurnale cunoscute cu numele de The Dixon diaries (Jurnalele lui Dixton). În unul din aceste jurnale Dixon, referindu-se la argumentarea judiciară, menționa că în multe cazuri, redactând hotărârea scrisă, a constatat că a ajuns la concluzii opuse celor la care se aștepta să ajungă atunci când a început să scrie[5].

O hotărâre ordinară scrisă începe prin conturarea faptelor speței și apoi trece la o cercetare discursivă a doctrinelor și principiilor juridice relevante. Etapa cea mai importantă în procesul argumentării judiciare poate fi redusă la următorul raționament deductiv: aceasta este o deducție în care concluzia rezultă din două premise, una majoră și alta minoră.  

- Premisa majoră o constituie prevederile relevante ale legii,

- Premisa minoră o constituie faptele speței.

În cadrul acestui silogism, concluzia trebuie să rezulte din aplicarea legii la fapte. Tony Blackshield vedea dificultatea construcției acestui silogism în faptul că nici una din cele două premise nu sunt univoce sau prestabilite, judecătorul fiind cel care urmează să le stabilească cu exactitate[6]. Odată premisele fiind exhaustiv stabilite, ele urmează a fi adaptate în mod logic una la cealaltă, astfel încât construcția logică a silogismului final să fie posibilă. Acest silogism funcționează diferit în instanțele de drept comun și în cele de jurisdicție constituțională. În instanțele de drept comun, procesul de constatare a faptelor implică interpretarea unor dovezi complexe și de cele mai multe ori contradictorii. În contenciosul constituțional, povara stabilirii faptelor intervine mai rar ca în instanțele de drept comun.

La origini, curțile constituționale erau curți unde se judecă legea[7], și nu curți ale faptelor[8],  unde se judecă faptele sau se administrează probe. Astfel, curțile constituționale, în mod tradițional, nu dispun de un mecanism atât de performat de stabilire a faptelor relevante, deoarece în cadrul controlului de constituționalitate faptele relevante, de cele mai dese ori, se rezumă la textul legii al cărui validitate este contestată. Anume prevederile legale contestate devin ele însele "faptele" pertinente ale cazului. Astăzi această linie clară de demarcare dintre Courts of law și Courts of facts devine tot mai blurată, deoarece în competența curților constituționale  au fost date o serie de proceduri, cum ar fi spre exemplu procedurile de validare a alegerilor, procedurile de impeachment, respectarea procedurilor constituționale de către alte autorități, recursurile individuale la CC, derularea cărora nu este posibilă fără verificarea faptelor.

Nici pentru o clipă nu trebuie omis din vedere faptul că hotărârile curților constituționale constituie izvoare de drept atât pentru cei care adoptă legi, cât și pentru cei care le aplică (atât pentru legiuitor, cât și pentru instanțele de drept comun). În acest context, o curte constituțională este obligată ca în procesul argumentării judiciare să respecte cu strictețe silogismului la care m-a referit mai sus: concluzia trebuie să rezulte exclusiv din cele două premise majoră și minoră (prevederile legale și faptele speței). Astfel, hotărârile curților constituționale, ca premisă majoră, trebuie să exceleze prin legalism judiciar strict, iar ca premisa minoră, prin logica clară a faptelor. Ambele premise trebuie să fie adaptate în mod sinergic și logic una cu cealaltă, prin intermediul unei argumentări exhaustive, principiale și convingătoare.  

Legalismul judiciar

În contextul dat, cred că este cazul să explic clar cu ce conținut am învestit termenul de legalism judiciar. Ar fi total eronat dacă am înțelege legalismul judiciar ca pe o interpretare pozitivă a dreptului. Interpretarea exclusiv pozitivă a dreptului de către o curte constituțională nu reprezintă altceva decât o autolimitare artificială, care, de fapt, împiedică o curte constituțională să-și exercite plenar misiunea pe care o are. Spre exemplu, dacă Curtea Constituțională a Ungariei în 1990, în cauza privind abolirea pedepsei capitale, ar fi recurs la o interpretare exclusiv pozitivă a prevederilor constituționale, pedeapsa capitală ar fi continuat să existe până la modificarea Constituției[9]. Bunăoară, dacă în speța Partidul Comunist Australian Curtea Supremă din Australia s-ar fi limitat la interpretări exclusiv pozitive ale Constituției, acceptând necondiționat dreptul parlamentului de a  interveni cum crede el pentru a preveni subminarea ordinii de stat, decizia dată nu ar fi fost niciodată adoptată. 

Spețele pe care le vom analiza mai jos, sunt cât se poate de convingătoare în privința faptului că în contenciosul constituțional, spre deosebire de instanțele de drept comun, legalismul judiciartrebuie înțeles mai nuanțat, în principal, ca fiind cumulul a trei elemente esențiale: 

a) Supremația legii și a valorilor statului de drept

b) Stare Decisis - respectul pentru jurisprudența anterioara și 

c) Urmarea unor principii clare doctrinare de interpretare a Constituției (Originalism, Textualism, Pragmatism).   

În contenciosul constituțional, legalismul judiciar presupune interpretări mult mai largi decât strict cele textuale ale legii. Iată de ce o curte constituțională este obligată să manifeste un nivel rezonabil de activism judiciar, pe care Prof. Thomasz Staweckiîl definea ca fiind curaj moral și intelectual de a nu se limita la interpretarea literală, ci să caute soluții adecvate ce ar lua în considerație valorile sociale fundamentale[10].

Logica clară a faptelor

Modelul clasic Kelsian de jurisdicție constituțională presupune, în principal, raportarea anumitor norme legale la prevederile constituționale. Prin urmare, după cum menționam mai sus, stabilirea faptelor este un exercițiu pe care curțile constituționale îl fac mai rar. În  contenciosul constituțional, cele mai frecvente cazuri unde survine necesitatea interpretării/verificării unor fapte sau probe intervenind în cazul sistemelor ce presupun mecanismul unui recurs individual jurisdicțional la Curtea Constituțională. Dar, chiar și în aceste cazuri, de cele mai dese ori, faptele pe care se întemeiază concluziile au fost deja stabilite de instanțele de drept comun (parțial sau în totalitate), prin urmare curților constituționale revenindu-le sarcina unei reevaluări a concluziilor care trebuie deduse din aceste fapte sau a interpretării lor evaluative.

De regulă, curțile constituționale, în funcție de competența atribuită de legiuitor, interacționează cu procesul de constatare a faptelor în cazul controlului actelor cu caracter individual, contenciosului electoralverificării respectării anumitor proceduri parlamentare sau constatării circumstanțelor care justifică dizolvarea parlamentului, demiterea președintelui sau interimatul funcției de președinte.

O  speță relevantă din perspectiva stabilirii faptelor o constituie decizia Curții Constituționale a Austriei din 1 iulie 2016[11], prin care a fost anulat rezultatul alegerilor prezidențiale. Curtea austriacă a decis că votul ar trebui repetat în întreaga țară după ce o anchetă a relevat nereguli în numărul voturilor în mai multe circumscripții electorale. Österreichisches Verfassungsgericht și-a bazat această decizie pe o cercetare și evaluare multidimensională a circumstanțelor de fapt ale alegerilor prezidențiale. 

Un caz similar l-am avut și în jurisprudența Curții Constituționale a Republicii Moldova, când la 12 ianuarie 2012 au fost declarate neconstituționale alegerile din 16 decembrie 2011, datorită încălcării procedurii de vot secret. Curtea Constituțională a decis în acel caz că „votul secret, fiind prevăzut expres de Constituție, este o parte integrantă a procesului democratic și nu poate fi încălcat”[12].  Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a fost pusă în situația de a cerceta și de a stabili o logică clară a faptelor pentru a se convinge că procedurile prevăzute expres de  Constituție au fost încălcate (instanțele de drept comun neavând competența să facă o asemenea cercetare). 

Cu toate acestea, în anumite cazuri, faptele sunt stabilite prin hotărâri judiciare ale instanțelor de drept comun,  care, beneficiind de autoritatea și puterea lucrului judecat, împiedică o curte constituțională să le revizuiască sau să le depășească. O speță relevantă în acest sens o constituie Hotărârea privind confirmarea rezultatelor alegerilor pentru Parlamentul Republicii Moldova din 30 noiembrie 2014[13]. În cadrul alegerilor parlamentare din 30 noiembrie 2014, un partid politic a fost exclus din campania electorală[14].  La baza excluderii acestui partid din lista concurenților electorali se afla Hotărârea Curții Supreme de Justiție din 29 noiembrie 2014. După finalizarea alegerilor, în procesul de confirmare a rezultatelor acestora, partidul exclus din campania electorală a solicitat Curții Constituționale invalidarea rezultatelor alegerilor, pe motivul excluderii arbitrare a acestuia din cursa electorală. Curtea Constituțională a decis că faptele ce au stat la baza excluderii acestui partid politic, fiind constatate printr-o decizie irevocabilă a Curții Supreme de Justiție, beneficiază de autoritatea de lucru judecat, iar deciziile instanțelor ordinare nu sunt susceptibile controlului efectuat de către Curtea Constituțională.

În continuare, vom analiza modalitatea de argumentare judiciară la care au recurs Curtea Supremă de Justiție din Australia, Curtea Constituțională din Ungaria și Curtea Supremă de Justiție din Canada într-o serie de cazuri celebre, care se remarcă printr-o excepțională argumentare judiciară.

Partidul Comunist Australian[15]

Un caz cunoscut este cel al Partidului Comunist din Australia (Australian Communist Party Case), care datează din 9 martie 1951. Acest caz este considerat "fără îndoială, ca una dintre cele mai importante decizii ale Curții Supreme din Australia"[16]

În alegerile generale din 10 decembrie 1949 din Australia, premierul Robert Menzies[17]a condus o coaliție a Partidului Țară-Liberală, care a promis că va dizolva Partidul Comunist din Australia (PCA).[18]

Proiectul Legii dizolvării Partidului Comunist[19]a fost introdus în Camera Reprezentanților de către prim-ministrul Robert Menzies la 27 aprilie 1950. Proiectul începea cu un preambul lung, care, făcând referire la obiectivele PCA, le constata ca fapte ce nu pot fi puse la îndoială:", să creeze o «situație revoluționară» care să-i permită «să profite de putere și să instaureze o dictatură a proletariatului». În acest scop, ea a angajat «activități ... destinate să ... răstoarne ... sistemul stabilit de guvernare în Australia și atingerea scopurilor economice, industriale sau politice prin forță, ... intimidare sau [fraudă]», în special spionaj, sabotaj, trădare sau subversiune, și au promovat greve pentru a întrerupe producția în industriile vitale pentru securitatea și apărarea Australiei, inclusiv mineritul cărbunelui, oțelul, ingineria, construcția, transportul și energia".  

Premierul Robert Menzies a afirmat că măsurile luate prin lege erau necesare pentru apărarea și securitatea Australiei și pentru executarea și menținerea Constituției și a legilor sale. Proiectul de lege urmarea declararea ilegalității Partidului Comunist Australian și confiscarea fără compensație a proprietăților acestuia. 

În ziua în care legea a intrat în vigoare, aceasta a fost contestată la Curtea Supremă de Justiție a Australiei. Toți cei șapte judecători au acceptat că Commonwealth-ul avea competența legislativă de a combate activitățile subversive, așa cum a făcut-o în mod valid prin adoptarea Crimes Act 1914[20]. Curtea a mai stabilit că  prevederile Crimes Act 1914 ce incriminau activitățile subversivepăstrau după instanțele de judecată competența de a stabili vinovăția persoanelor sau organizațiilor implicate în activități subversive, în timp ce valabilitatea legii dizolvării Partidului Comunist depindea de existența unor fapte (de natură constituțională) pe care legea contestată le prezenta în preambul ca fiind o realitate ce nu mai necesită a fi probată[21].

Deși parlamentul era competent să intervină pentru a preveni subminarea ordinii de stat (sau protejarea Constituției), legea ar fi fost validă dacă ar fi avut ca scop combaterea subversiunilor. Parlamentul australian, prin preambulul la lege pur și simplu a “constatat” această conexiune, iar, în consecință, Partidul Comunist Australian a fost dizolvat, iar persoanele și grupurile afiliate - “declarate” vinovate, indiferent dacă exista o legătură constatată dintre faptele acelei organizații sau persoane și subminarea ordinii de stat.

Raționamentul Hotărârii are la bază principiul “controlului jurisdicțional”, preluat din  Marbury v. Madison, fapt subliniat și în hotărârea judecătorului Curții Supreme, Wilfred Fullagar. Parlamentul australian este limitat în puteri de articolul 107 al Constituției. Prin urmare, acesta poate exercita doar puteri conferite expres sau implicit de către Constituție. Întrebarea principală este: Cine decide dacă puterea exercitată a fost, de fapt, conferită? Răspunsul Curții Supreme a fost: instanțele (Curtea Supremă, în cele din urmă). Aceasta a fost în mod clar intenția celor care au elaborat Constituția (chiar dacă nu e menționată expres ca în Japonia, de exemplu), fapt care nu a fost pus la îndoială niciodată de către instanțele australiene.

Prin urmare, validitatea unei legi nu poate depinde de opinia Parlamentului asupra naturii faptelor, chiar și a celor constituționale, iar validitatea unei legi sau a unui act administrativ nu poate depinde de opinia legiuitorului că aceasta este în conformitate cu împuternicirile constituționale de care depinde însăși validitatea legii în cauză. Acestea trebuie determinate de o instanță. 

În cazul Partidului Comunist (1951), problemele esențiale nu s-au referit la obiectivul legislativ primar de suprimare a comunismului, ci la lipsa garanțiilor judiciare pentru hotărârile executive în temeiul secțiunilor 5 și 9 ale Legii și la efectele considerentelor statutare din preambul. Judecătorul Wilfred Fullagar[22] a folosit pentru a-și argumenta poziția următoarea metaforă: “Competența de a elabora o lege cu privire la faruri nu permite elaborarea unei legi cu privire la orice altceva care este, în opinia legiuitorului, un far”.

În ciuda atmosferei de neîncredere în ceea ce privește comunismul și a mandatului democratic clar acordat guvernului Menzies să ia măsuri ferme împotriva comuniștilor suspectați, Înalta Curte a fost fermă și nu s-a eschivat de la misiunea sa de apărător al ordinii constituționale și, poate mai important, a drepturilor și libertăților celor care se confruntă cu legea,invalidând legea contestată.

Decizia Curții Supreme din Australia în Communist Party Case este formată din 7 hotărâri separate[23]. Șase din cei șapte judecători au decis că legea era neconstituțională. Singurul care a fost împotriva acestei soluții a fost Președintele Curții, John Latham[24]. Deși cele șapte hotărâri separate ale cazului Partidului Comuniștilor diluează ușor mesajul magistral al Curții, ele nu surpă puterea deciziei ca precedent pentru viitoarele amenințări la adresa statului de drept.

Prin această decizie, sistemul de drept Australian a reconsacrat principiul stabilit în Marbury v. Madison, acceptându-l ca o axiomă, adaptat într-o oarecare măsură în funcție de caz, dar nicidecum exclus. Analiza faptelor prin prisma valorilor fundamentale ale statului de drept a făcut ca acest caz să devină un exemplu strălucitor al puterii unei instanțe de a obliga un guvern ales democratic să respecte regulile constituționale stabilite cu o jumătate de secol mai devreme.

Prof. Galligan de la Universitatea din Melbourne remarca, pe bună dreptate, că: Hotărârea Curții Supreme în cazul Partidului Comunist Australian nu se referea doar la libertățile civile, ci la limitele puterii legislative și executive, și la supremația puterii judecătorești în luarea unor astfel de decizii.[25]

Abolirea pedepsei capitale în Ungaria[26]

Curtea Constituțională a Ungariei a fost sesizată în privința unei persoane condamnate la pedeapsa capitală. Petiționarul și-a exprimat opinia conform căreia pedeapsa cu moartea nu poate fi justificată din punct de vedere etic, este incompatibilă cu drepturile omuluiși este un mijloc ireversibil de pedeapsănecorespunzător și inoportun, atât pentru prevenirea infracțiunilor grave, cât și ca mijloc de descurajare împotriva comiterii unor astfel de infracțiuni.

Această speță prezintă un interes deosebit, deoarece Constituția Ungariei din 1989 nu conținea prevederi constituționale exprese care ar fi interzis pedeapsa capitală, iar Ungaria a ratificat Protocolul nr. 13 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea în toate circumstanțele abia la 13 iulie 2003, peste 13 ani de la adoptarea de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 23 din 31 octombrie 1990.

Articolul 54 din Constituția Ungariei din 1989 prevedea următoarele: 

- În Republica Ungară, fiecare are dreptul inerent la viață și la demnitatea umană. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de aceste drepturi.

- Nimeni nu poate fi supus torturii sau unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau umilitoare. În nici un caz, nimeni nu va fi supus experimentelor medicale sau științifice fără acordul său prealabil.

Prin decizia nr. 23 din 31 octombrie 1990 Curtea Constituțională a Ungariei a declarat neconstituțională pedeapsa capitală, care la acel moment era prevăzută de legislația penală maghiară. Curtea a argumentat decizia de a declara neconstituțională pedeapsa capitală în felul următor: Capitolul I al Constituției, intitulat "Dispoziții generale", prevede că "Republica Ungară recunoaște drepturile fundamentale ale omului inviolabile și inalienabile. Asigurarea respectării și protecției acestora constituie o obligație principală a statului" [Art. 8 (1)]. Se menționează, în primul rând, în Capitolul XII, "Drepturi și îndatoriri fundamentale", că "În Republica Ungară, fiecare om are dreptul inerent la viață și la demnitatea umană, nimeni nu va fi privat arbitrar". [Art. 54 (1)]. Articolul 8 alineatul (4) prevede că dreptul la viață și la demnitatea umană sunt considerate drepturi fundamentale, ale căror exerciții nu pot fi suspendate sau limitate chiar și în momente de stare de urgență sau pericol.

Din totalitatea prevederilor citate ale Constituției maghiare, se poate concluziona că, indiferent de cetățenie, dreptul la viață și la demnitatea umană este un drept fundamental inerent, inviolabil și inalienabil al fiecărei ființe umane în Ungaria. Este o responsabilitate principală a statului maghiar de a respecta și de a proteja aceste drepturi. Articolul 54 (1) din Constituție stipulează că "nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de viața și demnitatea umană". Totuși, formularea acestei interdicții nu exclude posibilitatea ca cineva să fie lipsit de viață și de demnitatea umană într-un mod ne-arbitrar. Cu toate acestea, Curtea a decis că, atunci când examinează constituționalitatea permisiunii legale a pedepsei capitale, dispoziția de control este cea din Art. 8 alin. (2) din Constituție: în Republica Ungară normele privind drepturile și obligațiile fundamentale se stabilesc prin lege care, cu toate acestea, ”nu va impune nici un fel de limitare a conținutului esențial al drepturilor fundamentale".

Curtea Constituțională a constatat că prevederile Codului Penal privind pedeapsa capitală și regulamentele conexe citate erau în conflict cu interzicerea limitării conținutului esențial al dreptului la viață și a demnității umane. Dispozițiile referitoare la privarea vieții și a demnității umane prin pedeapsa capitală nu numai că impun o limitare a sensului esențial al dreptului fundamental la viață și demnitatea umană, ci permite eliminarea integrală și ireparabilă a vieții și a demnității umane. Prin urmare, Curtea Constituțională a stabilit neconstituționalitatea acestor dispoziții și le-a declarat nevalabile.

Decizia Curții Constituționale a Ungariei oferă o ocazie excelentă de a reflecta asupra importanței gesturilor simbolice fondatoare ale perioadelor de tranziție, ale căror efecte persistă în procesele constituționale și democratice mult timp după ce furia și febra tranziției s-au răcit. Bunăoară, Curtea Constituțională a Ungariei, în lipsa unor prevederi constituționale explicite a delegitimat chiar și discuțiile despre pedeapsa cu moartea în Ungaria postcomunistă. În consecință, din 1990 până în prezent, nu a existat nici o încercare serioasă de restabilire a pedepsei cu moartea în Ungaria, restabilirea pedepsei capitale nefiind o problemă în discursul public principal[27].

Persons Case[28]

Persons Case (oficial Edwards v. A.G. din Canada) este un celebru caz constituțional canadian, care a stabilit dreptul femeilor de a fi numite în Senatul Canadei. Cazul a fost inițiat de un grup proeminent de activiste feminine, cunoscut ca Famous Five[29].

În mai 1918, majoritatea femeilor canadiene de peste 21 de ani obțineau dreptul să voteze în alegerile federale. În anul următor, femeile au obținut dreptul de a candida în Camera Comunelor[30]. Cu toate acestea, femeile nu aveau dreptul de a fi alese în Senat, grație modului în care guvernul canadian interpreta secțiunea 24 din Actul Americii de Nord Britanice (BNA Act)[31].

Cinci guverne diferite din 1917 până în 1927 au sugerat că, deși ar dori să numească o femeie în Senat, BNA Actîi împiedica să o facă. În consecință, Curtea Supremă de Justiție a fost solicitată să răspundă la următoarea întrebare: "Cuvântul «Persoană» din secțiunea 24 din Actului Americii de Nord Britanice, din 1867, include persoanele de sex feminin?"

În 24 aprilie 1928, Curtea Supremă a hotărât în ​​unanimitate că femeile nu sunt "persoane" în sensul Secțiunii 24 din BNA Act și, prin urmare, nu sunt eligibile pentru numirea în Senat. Decizia lor se baza pe premisa că BNA Acttrebuie interpretat în același mod în 1928 ca și în 1867, când Legea a fost adoptată. Era unanim acceptat că în 1867 termenul de "persoane" ar fi inclus numai bărbați, concluzie susținută de faptul că femeile nu puteau să dețină funcții politice la acel moment. Astfel, Curtea Supremă a argumentat că BNA Act s-ar fi referit în mod expres la femei, dacă legiuitorul ar fi avut intenția să facă o asemenea excepție pentru Senat.

Famous Five au decis să facă apel împotriva hotărârii Curții Supreme la Consiliul Privat Imperial[32], care în 1929 a inversat decizia Curții. Cazul Persons a deschis Senatul pentru femei. Recunoașterea juridică a femeilor ca "persoane" însemna că femeilor nu li se mai pot refuza drepturile invocând o interpretare îngustă a legii.

Lordul Sankey, care a pronunțat hotărârea în numele Consiliului Privat, a remarcat, de asemenea, că "excluderea femeilor din toate funcțiile publice este o relicvă a unor zile mai barbare decât ale noastre [...] și celor care întreabă de ce cuvântul "persoane" include femeile, răspunsul evident este: de ce nu ar trebui să le includă?"

Consiliul Privat a mai reținut următoarele: „Este adevărat că în 1867 femeile canadiene nu puteau, prin lege, să dețină funcții politice. Cu toate acestea, situația din 1929 este foarte diferită, deoarece majoritatea femeilor au putut să voteze și să devină candidați în toate alegerile federale și provinciale[33]. Prin urmare, hotărârea Consiliului Privat era compatibilă cu schimbările legislative din anii 1910 și 1920 privind votul femeilor.

La 15 februarie 1930 a depus jurământul Cairine Wilson, prima femeie senator din Canada. Decizia Consiliul Privat Imperial în Persons Case a fost decisivă pentru numirea lui Wilson. Recunoașterea femeilor drept "persoane", de fapt, a însemnat că femeilor nu li se mai pot refuza anumite drepturi, recurgând la interpretări înguste ale legii. Cazul Persons a fost un moment important în istoria drepturilor femeilor, chiar dacă lupta pentru egalitate a continuat zeci de ani mai târziu.

Concluzii 

În final, aș vrea să revin la ideea silogismului pe care îl constituie argumentarea judiciară, în care concluzia rezultă din adaptarea celor două premise, una majoră, care constă din circumstanțele de drept și una minoră, care constă din circumstanțele de faptÎmpărtășind această logică, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reținut constant în jurisprudența sa faptul că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență și de conținut. Deciziile judiciare trebuie să fie clare, concise și concrete, în concordanță deplină cu circumstanțele de fapt și probatoriul din dosar. Libertatea noastră depinde de funcționalitatea și imparțialitatea statului de drept, al cărui tutore principal sunt curtea constituțională și instanțele de judecată. Doar o curte constituțională infailibilă, imparțială și curajoasă poate deveni, după cum spunea Hans Kelsen, un veritabil gardian al Constituției[34]. Doar o curte constituțională viguroasă și un sistem judecătoresc imparțial va putea să-și exercite puterea cu care au fost învestite pentru apărarea democrației de tiranie. Legalitatea completă și justiția imparțială este de neconceput în lipsa unor hotărâri judiciare bine motivate și argumentate. Această viziune a justiției imparțiale este subliniată și în remarcabila remarcă a lui Sir Owen Dixon, pe care a făcut-o la doar un an după soluția pronunțată în cazul Partidului Comunist Australian: "în marile conflicte singurul ghid sigur pentru deciziile judecătorești este legalismul strict și complet”.[35]

Articol scris In honorem prof. univ. dr. hab. Om Emerit Elena Aramă


[1] Blackshield, Coper, Williams, mq-iris:MQ88501612. The Oxford Companion to the High Court of Australia. Australia : Oxford University Press; 2001.

[2]http://adb.anu.edu.au/biography/dixon-sir-owen-10024

[3]https://sydney.edu.au/law/about/people/profiles/helen.irving.php

[4]The man and the court are so blended in the jurisprudential record and historical memory, that is difficult to consider them apart

[5]Blackshield, Coper, Williams, mq-iris:MQ88501612. The Oxford Companion to the High Court of Australia. Australia : Oxford University Press; 2001.

[6]Ibid

[7]Courts of law

[8]Courts of facts

[9]Ungaria a ratificat Protocolul nr. 13 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea în toate circumstanțele abia la 13 iulie 2003.

[10]Thomasz Stawecki (Independence of the Legal Professions and the Rule of Law in Post-Communist Society în Independence of the Judiciary and Legal Professions as Foundations of the Rule of Law: Contemporary Challenges, LexisNexis, 2009, la p. 360 și urm.)

[11]https://www.vfgh.gv.at/downloads/VfGH_W_I_6-2016_EN_2.pdf

[12]http://www.constcourt.md/ccdocview.php?tip=hotariri&docid=10&l=ro

[13]Sesizarea nr. 61e/2014 http://www.constcourt.md/ccdocview.php?tip=hotariri&docid=524&l=ro

[14]Partidul politic „PATRIA”

[15]Australian Communist Party v Commonwealth ("Communist Party case") [1951] HCA 5; (1951) 83 CLR 1 (9 March 1951)

[16]Winterton, George. "The Significance of the Communist Party case" (PDF). (1992) 18 Melbourne University Law Review 630

[17]https://www.britannica.com/biography/Robert-Menzies

[18]PCA  a fost anterior interzis: în urma încheierii Pactului Molotov-Ribbentrop, deoarece Partidul Comunist Australian s-a opus implicării australiene în cel de-al Doilea Război Mondial din 1939, ceea ce a oferit guvernului australian posibilitatea de a-l dizolva pe 15 iunie 1940, calificându-l ca fiind „asociație subversivă”, în baza Legii cu privire la Securitatea Națională. În 1942, Guvernul condus de John Curtin a anulat aceasta interdicție, deoarece Partidul Comunist Australian a decis ca după invazia Uniunii Sovietice să sprijine războiul.

[19]The communist party dissolution act 1950 (Cth) 

[20]http://www.ilo.org/dyn/travail/docs/360/Crimes%20Act%201914.pdf

[21]https://www.austlii.edu.au/au/journals/MelbULawRw/1992/6.pdf

[22]http://www.hcourt.gov.au/justices/former-justices/former-justices/sir-wilfred-kelsham-fullagar-kbe-kc

[23]Separate judgments

[24]http://www.hcourt.gov.au/artworks/portraits-of-chief-justices/sir-john-latham

[25]Galligan, High Court, supra n. 210, 203. See also supra nn. 107, 230. 

[26]Decizia nr. 23 din 31 octombrie 1990 privind pedeapsa capitală  https://hunconcourt.hu/uploads/sites/3/2017/11/en_0023_1990.pdf

[27]La retorica reinstituirii pedepsei capitale au apelat doar unele forțe politice marginale. 

[28]Henrietta Muir Edwards and others v. The Attorney General of Canada [1929] UKPC 86, [1930] A.C. 124 (18 October 1929), P.C. (on appeal from Canada)

[29]Henrietta Muir Edwards, Nellie McClungLouise Crummy McKinney și Irene Parlbyhttps://www.thecanadianencyclopedia.ca/en/article/famous-5/

[30]În 1921, Agnes Macphail a devenit prima femeie aleasă în Camera Comunelor.

[31]British North America Act (Actul Americii de Nord Britanice, lege adoptată la 29 martie 1867 de către Parlamentul Britanic care prevede constituirea unei confederații. În aprilie 1982, a fost redenumit Lege constituțională.

[32]Denumirea completă (Her Majesty's Most Honourable Privy Council) Consiliu Privat al monarhului Britanic - este un organism oficial de consilieri ai suveranului Regatului Unit. În componența sa se numără, în principal, politicieni în vârstă, care sunt actuali sau foști membri ai Camerei Comunelor sau ai Casei Lorzilor, împreună cu conducători de biserici, judecători, diplomați și lideri militari. Comitetul Judiciar al Consiliului Privat (JCPC) este cea mai înaltă curte de apel pentru anumite teritorii britanice și țări din Commonwealth. Înființat la 13 august 1833 pentru a examina recursurile audiate anterior de către Rege în Consiliu, Consiliul Privat a acționat anterior ca ultimă instanță pentru întreg Imperiul Britanic (alta decât pentru Regatul Unit însuși) și continuă să acționează ca cea mai înaltă curte de apel pentru mai multe națiuni comunitare independente, dependențele Coroanei și teritoriile britanice de peste mări. Formal comitet statutar al Consiliului Privat al Maiestății Sale, Comitetul Judiciar este alcătuit din judecători de rang înalt care sunt consilieri privați: foști judecători ai Curții Supreme din Regatul Unit și judecători de rang înalt ai Commonwealth-ului.

[33]Au existat două excepții: în Québec femeile nu au votat; în New Brunswick femeile puteau vota, dar nu putea deține funcții politice.

[34]The Guardian of the Constitution: Hans Kelsen and Carl Schmitt on the Limits of Constitutional Law (Cambridge Studies in Constitutional Law).

[35]Sir Owen Dixon's celebrated remark at his swearing in as Chief Justice : There is no other safe guide to judicial decisions in great conflicts than a strict and complete legalism

Comentariile sunt închise.

comenteaza

Din activitatea politică

ultimele ştiri şi noutăţi

Alexandru Tănase a fost ales Preşedinte al Curţii Constituţionale

Alexandru Tănase a fost ales noul preşedinte al Curţii Constituţionale. Decizia...

Citeşte ştirea

Alexandru Tănase a participat la aniversarea a 15-a a Curţii Constituţionale a Letoniei

Judecătorul Alexandru Tănase a participat la Conferinţa internaţională dedicată...

Citeşte ştirea

(interviu) Alexandru Tănase: eventualitatea unor alegeri anticipate nu ţine de norma legală, ea ţine de situaţia politică la moment

Zile numărate. Atat i-ar mai rămâne actualului Parlament pentru a alege un şef...

Citeşte ştirea
Urmăreşte-i activitatea
acum şi pe conturile:
Twitter Alexandru Tanase si Facebook Alexandru Tanase