Legalitatea uciderii generalului iranian Qassem Soleimani la 3 ianuarie a stârnit o largă dezbatere în mediul juriștilor specializați în securitate națională și internațională. Majoritatea relatărilor din media au demonstrat o înțelegere superficială a problemelor legale pe care lichidarea acestuia le implică.
Pentru a introduce o anumită claritate, în continuare vă prezint un rezumat al unui articol semnat de Dr. Jill Goldenziel - profesor asociat de relații internaționale la Marine Corps University-Command și Staff College, unde predă Studii de securitate, Drept internațional și Dreptul Războiului.
Legalitatea atacului trebuie analizată atât din perspectiva dreptul intern al SUA, cât și din perspectiva dreptului internațional, or legalitatea în temeiul unuia nu determină legalitatea în conformitate cu celălalt. De cele mai dese ori, mass-media nu reușește să sesizeze aceste diferențe de sens, între termenii juridici cheie și utilizarea acestora în limbajul comun.
Atacul în adresa lui Soleimani a fost, cel mai probabil, autorizată de legislația internă a SUA. Pentru a stabili dacă uciderea lui Soleimani a fost legală, din perspectiva dreptului internațional și legea conflictelor armate, este necesară stabilirea multor fapte. Ar fi înțelept dacă Guvernul SUA ar scoate scoată în evidență aceste fapte, dacă acest lucru este posibil, fără a compromite operațiunile militare și de intelligence. În acest mod, SUA ar putea gestiona mai reușit relatările legate de acest atac.
În timp ce unii oficiali ai administrației americane susțin că legile ce autorizează folosirea forței militare din 2001 și 2002 (AUMF[1]) constituie o bază juridică pentru acest atac, majoritatea experților în domeniu consideră că aceasta este o interpretare destul de discutabilă a acestor legi.
AUMF din 2001[2], este o legea adoptată ca urmare a atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001. Această lege l-a autorizat pe președinte să folosească forța împotriva al Qaeda și a talibanilor. Puterea executivă a extins interpretarea aceste autorizări, pentru mai bine de două decenii, pentru a acoperi grupuri care s-ar părea că s-au „alăturat” acelui conflict particular (inclusiv ISIS). Adevărul este că, aceste interpretări, au fost extrem de controversate, iar juriștii administrației ar trebui să depună eforturi considerabile, pentru a lega atacul împotriva lui Soleimani cu Al Qaeda sau talibanii.
AUMF din 2002 este o altă lege[3], care l-a autorizat pe președintele american „să apere securitatea națională a Statelor Unite împotriva amenințării continue reprezentate de Irak.” La fel ca și în cazul AUMF din 2001, juriștilor administrației americane le-ar fi fost complicat să susțină că uciderea lui Soleimani a făcut parte din amenințarea continuă pe care o prezintă Irakul, iar în cazul în care ar face acest lucru, ar putea surveni complicții politice serioase.
În ciuda lipsei unor competențe legale exprese, cel mai probabil președintele Trump a avut autoritatea de a dispune atacul fără aprobarea Congresului, în temeiul articolului II din Constituție. Astfel, cei mai mulți analiști cad de acord că Președintele are autoritatea de a acționa în autoapărare împotriva unui atac cu adevărat iminent.
Chiar și atunci când atacurile nu sunt iminente, juriștii guvernamentali au interpretat competențele oferite de articolul II, ca un drept al președintelui de a autoriza anumite operațiuni cu excepția războiului. Excelenta carte a lui Jack Goldsmith „Putere și constrângere”[4] descrie în detalii aceste principii legale.
Congresul a evitat în mod repetat să intervină pentru a restrânge aceste puteri, fapt confirmat de refuzul de a modifica AUMF-urile din 2001 și 2002, în ciuda criticilor dure din partea observatorilor.
Chiar dacă președintele Trump nu a informat adecvat și în timp util Congresului despre atacurile ce urmau să aibă loc, practica fostelor războaie împotriva terorii, sugerează că acesta avut autoritatea necesară pentru a le dispune.
Analiza din perspectiva dreptului internațională ridică probleme diferite de cele din dreptul intern, focusându-se în principal pe două aspecte: dacă SUA ar putea întreprinde operațiuni militare într-un stat suveran și dacă Soleimani a fost o țintă legitimă.
Operațiunile militare străine în interiorul unui stat suveran sunt de regulă interzise de dreptul internațional ordinar și articolul 2 alineatul (4) din Carta ONU. Excepțiile survin in cazurile când însăși statul suveran a consimțit asemenea operațiuni, daca acestea sunt efectuate pentru autoapărare sau constituie un răspuns la un atac armat (sub rezerva respectării principiilor fundamentale ale Legii conflictelor armate).
În caz uciderii lui Soleimani, este puțin probabil - deși nu imposibil - că Irak-ul să fi consimțit acestui atac. De fapt Irakul s-a pronunțat împotriva atacului, iar parlamentul acestei țări a votat categoric pentru a scoate forțele americane din țară. Cu toate acestea, trebuie să se țină cont de un detaliu esențial: SUA sunt cunoscute pentru faptul că spună una în mod public și fac altceva în privat. Având în vedere vechia dușmănie dintre Irak și Iran, este posibil ca acesta să fie anume unul dintre aceste cazuri. Decizia de a scoate din tara forțele americane a fost adoptată de Parlament cu o majoritate convingătoare, dar pentru ca aceasta decizie să aibă forță obligatorie, premierul irakian trebuie să semneze un ordin de expulzarea trupelor americane din Irak. Prin urmare, votul di parlament, poate fi privit ca o rezoluție fără caracter obligatoriu și posibil, o măsură de „salvare a feței”, dar în niciun caz ca pe un ordin de expulzarea din tară a forțelor americane.
Următoarea perspectivă a dreptului internațional din care situația urmează a fi analizată ține de faptul, dacă Soleimani a fost o țintă legitimă. În afara cadrului unor acțiuni militare active, un general al armatei unui stat suveran nu ar fi în mod obișnuit o țintă legitimă. Cu toate acestea, motivarea publică a atacului în adresa lui Soleimani s-a bazat pe sprijinul său pentru milițiile și grupările teroriste. Astfel, problema rezidă în faptul dacă, atacul ar putea fi calificat de SUA drept autoapărare. Pentru a face acest lucru, juriștii trebuie să analizeze dacă uciderea lui Soleimani a preîntâmpinat/stopat un atac iminent.
La rândul său, noțiunea de „iminență” nu este definită explicit în dreptul internațional. Majoritatea experților sunt de acord că determinarea iminenței ar trebui să se bazeze pe o evaluare a tuturor faptelor și circumstanțelor cunoscute la acel moment.
Iminența nu neapărat înseamnă imediat sau instantaneu. Stabilirea iminenței poate avea loc la orice nivel. În cazul de față, starea de iminență a fost stabilită, cel mai probabil la cele mai înalte niveluri strategice din Washington. Această definiție a iminenței este reflectată în regulile de utilizare a forței, ale trupelor americane. (SROE)[5]
Chestiunea iminenței pe care discută juriștii, este analizată și în manualele Departamentului Apărării (DA), care furnizează primele linii directoare interpretative.
Manualul Dreptului Operațional al DA citează o definiție din 2003 a profesorului Michael Schmitt, care spune că statele pot angaja în mod legal forța înainte de un atac atunci când: (1) există dovezi că un agresor însuși a comis un atac armat și (2) întârzierea unui răspuns ar împiedica capacitatea apărătorului de a organiza o apărare eficientă.
Manualul Comandantului privind Legea Operațiunilor Navale oferă o constrângere suplimentară în privința auto-apărării anticipative, menționând că acesta poate fi folosit „în cazul în care atacul este iminent și nu există mijloace rezonabile alternative.” Bunăoară, în timpul războiului împotriva terorii, SUA a declarat că „dreptul inerent de autoapărare al articolului 51 al Cartei ONU se aplică oricărui „atac armat”, nu doar atacurilor din partea altor state”.
SUA au utilizat de asemenea, o doctrină ce justifică utilizarea forței, în situațiile când un stat gazdă „nu dorește sau nu este capabil” să facă față actorilor non-statali, care lansează atacuri armate din interiorul teritoriului său. Ultima dată SUA a recurs la această abordare în Siria, autoapărându-se împotriva ISIS în 2014. Această doctrină s-ar putea aplica Irakului, care se pare că „nu a dorit sau nu a putut” să-l oprească pe Soleimani să planifice și să ordone atacuri teroriste din interiorul frontierelor sale. Cu toate acestea, acest standard a fost pus la îndoială de mulți analiști.
Pentru a evalua legalitatea uciderii lui Soleimani sunt necesare mai multe fapte. Analiștii ar trebui să știe clar dacă Irakul a consimțit acestui atac. Mai mult ca atât, ei ar trebui să cunoască mai multe informații despre iminența amenințării și dacă existau alte mijloace alternative disponibile în mod rezonabil, pentru a opri un atac iminent, in afara de uciderea generalului.
În timp ce ordinul unilateral de atac al președintelui Trump a fost cel mai probabil legal în conformitate cu dreptul intern, ar fi înțelept ca Congresul SUA să adopte legislația necesară ce ar presupune consultarea sau solicitarea consimțământul Congresului pentru utilizarea forței în atacurile armate ulterioare. Într-o democrație, concentrarea atât de multă forță militară în mâinile unei singure persoane, fără un sistem de limitări și echilibre, generează o profundă îngrijorare.
SUA ar trebui să furnizeze informații pentru a arăta că atacul asupra Soleimani a respectat dreptul internațional și legea războiului (în măsura în care asemenea informații nu i-ar afecat siguranța națională). Demonstrând respectul pentru valorile statul de drept, SUA pot combate criticele acestui asasinat și dubiile referitoare la ilegalitate acestui atac. O astfel de transparență este deosebit de importantă pe fundalul declarațiilor recente ale președintelui Trump despre atacurile asupra unor site-uri importante pentru cultura iraniană și disponibilitatea SUA de a lansa atacuri „disproporționate”.
În momentul în care președintele susține că SUA desconsideră valorile statul de drept, agențiile militare și civile americane trebuie să-i tempereze pe aliații, partenerii și dușmanii noștri că SUA vor continua să poarte doar războaiele juste și legale.
În timpul războiului
împotriva terorii, crimele de război comise de americani au fost printre cele
mai importante instrumente de recrutare
ale lui Al Qaeda. Viețile americanilor depind de capacitatea guvernul SUA de a
menține un puternic avantaj moral.
[1] The Authorization for Use of Military Force
[2] https://www.govinfo.gov/content/pkg/PLAW-107publ40/pdf/PLAW-107publ40.pdf
[3]https://en.wikipedia.org/wiki/Authorization_for_Use_of_Military_Force_Against_Iraq_Resolution_of_2002
[4] Power and Constraint: The Accountable Presidency After 9/11 de Jack Goldsmith
[5] https://www.loc.gov/rr/frd/Military_Law/pdf/OLH_2015_Ch5.pdf
