Cel mai sigur se discreditează o cauză atunci când aceasta se realizează cât mai prost. Astfel reformele democratice efectuate incompetent de elita politică anilor 1990 au discredidat democrația în R. Moldova pentru mulți ani. ONG-urile din domeniul drepturilor omului luptând cu intoleranţa faţă de minorităţile reale din societatea moldovenească, trebuie să promoveze o lege antidiscriminare care să nu discrediteze scopul pentru care a fost ea creată. Definiţia discriminării Legea privind prevenirea şi combaterea discriminării anunţă că scopul ei este „ prevenirea şi combaterea descriminării, precum şi asigurarea egalităţii de şanse sau tratament a tuturor persoanelor aflate pe teritoriul Republicii Moldova în sfera politică, economică, socială, culturală, şi în alte sfere ale vieţii fără deosebire de rasă, culoare (a pielii, probabil. L.N.), naţionalitate (probabil se referă la cetăţenie. L.N.), origine etnică, limbă, religie sau convingere religioasă, sex, vârstă, stare a sănătăţii, disabilitate, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială, precum şi pe bază de orice alt criteriu similar”. Sunt de acord cu toate criteriile discriminării acestui proiect de lege în afară de unul, cel al limbii, şi am să încerc în cele ce urmează să explic de ce. Pentru început aşi reaminti ce înseamnă exact discriminare. Astfel conform proiectului de lege, discriminarea înseamnă „orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă în drepturi şi libertăţi a persoanei sau a unui grup de persoane..”, iar discriminarea directă este „tratarea mai puţin favorabilă a unei persoane decât este, a fost sau va fi (probabil au vrut să spună „ar fi”) tratată într-o situaţie asemănătoare o altă persoană, în baza criteriilor stipulate de prezenta lege”. Astfel cu referire la câmpul muncii proiectul legii consideră descriminatorii, între altele, „plasarea anunţurilor de angajare cu indicarea condiţiilor şi criteriilor care favorizează anumite persoane” sau „refuzul neîntemeiat de angajare”. Efortul de a defini descriminarea este extrem de important, mai ales într-o lege, pentru că modul în care se face are consecinţe esenţiale sub aspect legal. Două situaţii distincte Există două situaţii distincte, pe care trebuie să le luăm în consideraţie atunci când definim discriminarea. Prima situaţie este atunci când se face o restrictie în baza apartenenţei la un grup şi a doua situaţie este când se face o restrictie în baza unui merit sau a unei capacităţi. Astfel în cazul persoanelor cu dizabilităţi, este considerată descriminare acţiunea angajatorului de a refuza o persoană care are o dizabilitate (handicap), dacă handicapul acestei persoane nu afectează direct efectuarea sarcinei. De exemplu, dacă o persoană care are dificultăţi să se deplaseze din cauza handicapului său este refuzată pentru un post unde performanţa în realizarea sarcinei nu este legată de deplasare, ci ,de exemplu, de cunoştinţele sale, atunci această acţiune este considerată discriminare. Dacă însă această persoană are un handicap care o împiedică să-şi exercite atribuţiunile de serviciu, cum ar fi necesitatea să se deplaseze repede pentru a servi clienţii în cazul handicapului fizic, atunci excluderea sau restricţia este considerată rezonabilă şi justificată. În opinia mea în textul legii trebuie să se facă distincţie între restrucţiile efectuate în baza unor caracteristici personale atribuite unei persoane pentru faptul apartenenţei sale la un grup (persoane cu disabilităţi) de restricţiile care se fac în baza unor merite sau capacităţi ale persoanelor (incapacitatea de executa o sarcină). Astfel în acest caz prima acţiune arfi considerată discriminatorie pentru că se refuză o persoană în baza unei caracteristici (disabiliate), iar a doua acţiune nu ar fi descriminatorie pentru că persoana a fost refuzată pentru lipsa unei capacităţi (incapacitatea de a se deplasa necesară pentru a exercita obligaţiunile de serviciu). Cunoaşterea limbii este o capacitate Să revin însă la criteriul limbii care a fost introdus în textul proiectului legii antidiscriminare. Cunoaşterea unei limbi nu este o caracteristică de apartenenţă la un grup, cum ar fi de exemplu grupul etnic. Există, de exemplu, foarte multă lume care cunoaşte limba engleză fără să facă parte din etnia engleză. Limba vorbită de o persoană este astfel o capacitate care-i oferă unei persoane avantajul de a putea funcţiona într-un context lingvistic concret. În contextul RM, unde legislaţia în vigoare obligă cunoaşterea limbii de stat pentru a lucra în anumite domenii, necunoaşterea acestei limbi va dezavantaja inevitabil candidaţii la angajare care nu o vorbesc, fără însă ca aceasta să fie o descriminare. Astfel o persoană care nu vorbeşte decât limba chineză nu poate să fie angajată la un post guvernamental din RM pentru că nu are capacitatea să-şi exercite corespunzător atribuţiunile de serviciu. Dacă însă legea va fi adoptată de Parlamentul RM în actuala redacţie orice chinez care demonstrează capacităţi mai bune pentru postul la care a postulat (cunoştinţe de management, de ex.) decât contracandidaţii săi, însă care nu cunoaşte limba de stat va putea cere instalarea sa în funcţie în baza legii antidiscriminare. SURSA: http://negura.jurnal.md